Uneori, după o vacanţă, mi se întâmplă să-mi rămână câteva imagini, ca o poveste neterminată, ca o arie necunoscută, despre care vreau să-mi amintesc sau să-i aflu autorul, ca un tablou dintr-o galerie pe lângă care am trecut poate prea în grabă, suficient cât să-i fi prins o tuşă surprinzătoare, o „impresie de răsărit”, poate, însă nu i-am dat atenţia cuvenită şi nu am reţinut numele de pe etichetă şi nici măcar denumirea pânzei… Apoi, întors la ale mele, caut zile în şir prin albumele perioadei în care a fost pictat acel tablou sau ascult ore în şir arii mai puţin cunoscute, poate astfel să aflu „esenţialul” şi să-mi astâmpăr obsesia. Aşa s-a întâmplat şi cu miniaturala biserică argeşeană…
Un moldovean poposit în faţa bisericii Olari, va fi surprins de ceva ci-i va părea foarte cunoscut la acea biserică: formele arhitecturale de acasă. Tocmai forma acoperişului din şindrilă este ceea ce dă prima impresie de neobişnuit pentru o biserică situată la Curtea de Argeş: acoperiş simplu cu pantă mare peste navă şi de forma unei căciuli piramidale, cu pantă frântă spre poală, la turnul clopotniţă. Pentru cineva familiarizat doar cu arhitectura muntenească, forma bisericii îi poate părea dea dreptul bizară: biserica nu are elegantele turle munteneşti, acoperişul e ţuguiat, e cu totul altceva faţă de elegantele rotunjimi care reliefează bolţile bisericilor de pe acolo. Tocmai puternica impresie arhaică pe care o transmite biserica de la bun început privitorului, impresia că e mult mai veche decât perioada în care a fost construită (sec. al XVII–lea) atrage atenţia. În lucrările de istoria arhitecturii sau artei, biserica e prezentă ca o raritate a arhitecturii munteneşti, subliniindu-i-se aspectul pitoresc şi surprinzător rural: „… monument pitoresc de mici dimensiuni, are un pronaos poligonal …” (Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag. 120), sau, în aceeaşi linie, „Micuţă şi de o formă aparte în plan, biserica cuprinde un pronaos poligonal…” (Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982, pag. 381). Lui Vasile Drăguţ biserica nu i-a spus mai mult (după cum rezultă din lucrarea citată). Ori, tocmai pronaosul poligonal, dimpreună cu forma acoperişului în ansamblu, dar mai ales forma şi plasarea turnului clopotniţă, frapează la primul contact cu acea neaşteptat de compozită biserică. Însă dintre cercetătorii de prestigiu care s-au preocupat de biserica argeşeană a olarilor (inclusiv în Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Editura Meridiane Bucureşti, 1970, redactată de un colectiv al Institutului de Istoria Artei al Academiei, pag. 72), doar Grigore Ionescu a remarcat mai mult, şi anume că „Soluţia (forma în plan, n. D.A.) adoptată prezintă analogii cu câteva biserici moldoveneşti construite în a doua jumătate a veacului XVII (Bozieni în judeţul Bacău, Paşcani în judeţul Iaşi şi altele) şi nu e exclus ca modestul dar deosebit de pitorescul monument de la Argeş să fie un reflex al acestei tradiţionale formule moldoveneşti, atât de apreciată dincolo de Milcov în aceeaşi vreme.” (op. cit., pag. 381). Grigore Ionescu a văzut legătura cu bisericile din Moldova, dar nu a reuşit să privească dincolo de timpul în care a fost ctitorită biserica argeşeană (sec. XVII). Însă exact forma poligonală a pronaosului, atât de rar întâlnită în întreaga arhitectură ecleziastică din Moldova şi, cred, şi mai puţin în Tara Românească, pe care de altfel o remarcase atât Grigore Ionescu dar şi Vasile Drăguţ, este cea care sugerează legături mult mai devreme în timp, la sfârşitul sec. al XV-lea, în epoca lui Ştefan cel Mare, cu splendida ctitorie din 1492 (1493) de la Bălineşti, judeţul Suceava, a logofătului Tăutu. Comparând formele în plan ale celor două biserici, cea din Curtea de Argeş pare copia redusă la scară, şi cu uşoare imperfecţiuni, a celei de la Bălineşti.
ca am fo singura in plimbarile mele.
