http://clubulcititorilor.wordpress.com/2011/03/22/mitul-lui-parsifal-sau-metafora-cautarii/
Renăscut de Mircea Eliade prin “Un amănunt din Parsifal”, grandios și eminamente actual, mitul admirabilului prototip quijotinian lansează , printr-o stoică perenitate, din obscuritatea secolului al XII-lea , un formidabil apel la căutare , perseverență și acțiune către veșnicul contemporan, deplorabilul “om fără însușiri”.
Tânăr înflăcărat și fascinat de epopeele cavalerești, fiu și frate de ostaș, Parsifal decade într-o profană goană după valorile materiale imediate.Căutarea Graalului devine pentru el doar o altă însărcinare, menită să-i aducă onoare și satisfacție. Digerat treptat de tendințe neglijabile, prototipul materialist pierde din vizor întrebarea primordială : care este sensul vieții? , sugerată prin sublima metaforă a Graalului. Parte a “regenerării cosmice” ( M.E.), Parsifal comportă în sine gloata limitată, care nu-și poate depăși condiția spirituală diafană.
Se impune o analogie cu omul modern, animat de vulgare și detestabile “valori”, care , asemeni lui Parsifal , are certitudinea că un anumit statut social, sau, și mai rău, obiect îi vor aduce fericirea și îi vor îndeplini destinul. Ajuns pe treapta dorită, veșnicul contemporan pierde întregul sens al existenței , înțelegând, în cel mai bun caz, cât de neglijabilă îi este persoana și cât de lipsite de valoare dorințele. Prigonit de banalul instinct al auto-conservării, contemporanul urcă , într-o oarbă fugă, spre vârful ierarhiei sociale, pentru ca, într-un eventual potop, să poată înota pe hoiturile legate ale camarazilor. Ajunși în vârf, puțini dintre contemporani observă cât de departe sunt, totuși, de cer. Masticați prudent de un SupraEu îngrozit de efemer, ei continuă să colecționeze, asemeni toxicomanilor, obiecte caracteristice statutului dezirabil , obiecte care le pot prelungi halucinanta pace.
Împărtășind aceași viziune asupra mitului tânărului cavaler ca și Elliade, antropologul și psihologul Alberto Villoldo sugerează că Parsifal nu era țintuit doar de slăbiciunea propriului spirit, caracteristică tuturor oamenilor , ci și de “blestemul strămoșilor” , sau “ regula de bună creștere “ (M.E.) Legat de promisiunea făcută mamei sale ( de a purta mereu un veșmânt țesut de ea , de a respecta toate femeile , de a nu fi curios și de a nu pune niciodată întrebări) , Parsifal își ratează destinul când vizitează Castelul Graalului, incapabil de a pune întrebarea potrivită și când petrece o noapte de o naivă castitate alături de Blanche Fleur, idealul purității, dragostea pe care nu va mai fi capabil să o regăsească. Pentru Eliade, puțin mai tolerant decât Villoldo în raport cu Parsifal, politețea devine cauza eșecului momentan al spiritului prin protagonist. Personajul nu este capabil să pășească peste toate conveniențele impuse de o societate leneșă și prea conservatoare.
Literalmente, toți suntem Parsifali, însă puțini dintre noi au curajul de a merge mai departe, spre febrila și terifianta cuprindere a necunoscutului. Încă din copilărie , ne sunt predate “legile jocului “. Cele zece porunci, cei șapte ani de acasă , educația la școală și , în final, Codul de legi, restricționează sever ce trebuie să gândim și să facem, vandalizând libertatea și creativitatea spiritului uman. Un veșnic și implacabil cordon ombilical ne leagă suflul de pământ. Cămașa tradiției, a moștenirii unor generații eșuate, ne fixează aripile una de alta… Pui inconștienți și devirilizați, lipsiți de viitorul acvilin, privim spre abisul ce-și întinde mrejele în jur, mulțumiți de condiția sigură pe care o avem. Ne naștem vlăguiți prin însăși esența noastra, epoca întrebărilor sucombând odată cu amurgul copilăriei.
Totuși, Parsifal nu este pe departe simbolul ratatului care nu-și mai oferă deliciul întrebărilor. Mircea Eliade evidențiază că , veșmântul restricțiilor etice și estetice fiind aruncat, Parsifal reușește să-și îndeplinească destinul, rostind întrebarea necesară : Cui îi slujește Graalul? Întregul regat, supus până atunci degenerării , capătă o nouă viață printr-o simplă întrebare, a cărei răspuns nu mai contează. Preocuparea lui Parsifal și nu găsirea adevărului a revigorat întregul Cosmos. Eroul trece peste etapa ratatului care refuză să se întrebe asupra sensului existenței sale.
Sensul vieții. Cea mai cuprinzătoare , multilaterală și comercială preocupare a omenirii. Sistemele magice , religia și acum știința încearcă permanent să investească omul cu siguranța cerută. Fiecare sacerdot, fiecare șaman, fiecare filosof parcurge lunga cale a cugetării spre un punct pe care îl consideră, eronat, răspunsul adevărat al fundamentalei întrebări. Totuși, veșnicul contemporan, chipul indistinct al masei, angajat de măruntele sale preocupări, pierde senzația acestei apropieri, iar întrebarea pălește instinctiv în firea acestuia. Masa păstrează vechile legi, care nu-i aparțin , și staționează în așteptarea dintre două morți. “Ei acționează și nu știu ce fac; își au deprinderile lor și nu știu de ce; parcurg calea întregii lor vieți și totuși nu-și cunosc drumul: așa sunt ei , oamenii gloatei”(Mengzi). Doar o minoritate spirituală ( intelectuală, pentru epoca noastră) mai mișcă masiva corabie naufragiată încă înainte de prima ieșire în larg. Intelectualii , individualitățile care continuă să se întrebe și , chiar dacă sunt supuse dezagregării treptate și violente, insuflă viață pentru câteva secole de nulități, devin martirii omenirii, distruși de indiferența acesteia. Aparent inutil și lipsit de inițiativă, intelectualul perseverează în actul găndirii .Cerebrala ființă își rupe legătura cu aparențele , planând virtuos deasupra realității. El concepe și înfăptuiește viitorul, comportând prin sine modelul acvilin al omenirii. Într-o aparentă solitudine, întrebările acesuia revin la miticul rezervor de substanță psihică , la preocupările primordiale, atât de absente în cotidian. Problemele și dramele care îi macină suflarea alimentează întrega ființă a omenirii.
Furați de întrebările lor, captați de individualismul gândirii, intelectualii fac parte, însă, din imensa umanitate, constrânsă de o solidaritate instinctivă. Mircea Eliade arată că sensul mitului lui Persifal rezidă în promovarea solidarității . Cavalerii, care nu reușesc să-și depășească limitele , nu ratează individual. Moleșeala lor intelectuală, incapacitatea lor de a formula întrebarea necesară, provoacă degradarea întregului Cosmos. “Zidurile se surpau lent, măcinate parcă de o putere nevăzută: putrezeau podurile de lemn; pietrele se desfăceai din parapet și se faceau scrum, ca și cum veacurile s-ar fi scurs asemenea clipelor” (M.E.). Legați între ei printr-un fin instinct de aparteneță, oamenii se trag unul pe altul în abisul ratării. Sentimentul eșecului în masă parazitează creierul individului din starea sa embrională, lipsindu-l de pura dorință de căutare , dar “Frumos în noi e faptul căutării”(M.E.). Din fericire sau nu, intelectualul este în egală măsură legat de societate, dar nu în sensul orizontal al gloatei, ci în sensul vertical al umanității.
Din punct de vedere spiritual, solidaritatea umanității este ilustrată de Origenes, care nu a ezitat să presupună că oamenii se vor mântui doar toți odată (apokathastasis). Supraviețuirea omului ca specie are loc doar datorită conlucrării și solidarității. Logica extinde acest adevăr și asupra vieții spirituale. Din această perspectivă, deși intelectualul depășește limitile care îi sunt impuse și realizează un efort superior, el nu reușește să fie decât catalizatorul unui proces global.El declanșează (re)descoperirea întrebării, determinând relansarea mecanismului ascensional de evoluție pentru o porțiune infimă de timp. În această porțiune, când gloata este entuziasmată de reînvierea problematicii existențiale, micile încercări aduc pe lume ,fiind însumate, din punct de vedere social, mai multă energie decât faptele eroice ale martirilor intelectului. Totuși, fără efortul acestora, mecanismul nu s-ar putea relansa. În acest context, trebuie revăzută teoria marxistă despre rolul mulțimii. Societatea, prin tendințele și ideile generale ale acesteia, își concepe sublim martirii, intelectualii fiind, în fond, copiii istoriei și tribunii acesteia, comportând ideile deja existente. Este, totuși, colosalul rol al intelectualilor de a putea reacționa la variațiile emotive ale societății , de a putea surmonta barierele impuse de o orbire general umană și de a putea, printr-un efort titanic , îngloba un întreg sistem de valori – singura cale spre formularea sintezei , care devine dezirabilul impuls. Intelectualul este, într-adevăr, copilul istoriei, dar al lui este meritul perseverenței și succesului.
Există un instinct al istoriei de a transforma omul într-o specie animală superioară, masa, și de a îngloba în ea toate individualitățile, ca și cum nu a existat niciodată un singur om. Omenirea exista ca masă mult înainte de a fi conștientizată și divizată din punct de vedere național, căci doar un număr mare de indivizi poate asigura pacea exterioară și , respectiv, interioară. Oamenii s-au unit în familii, ginte, triburi, state , doar pentru a obține această pace. Intelectualul nu este o excepție. El face parte din marea omenirii, însă este superior ei. Cultura , a cărei esență este întrebarea, devine cercul său salvator împotriva masei din el însuși. Ridicat la suprafață, intelectualul observă, într-o trăire halucinatorie, țărmul, și corectează vectorul mișcării, aparent haotice, a ființei umane. Prin întrebare, acesta reușește să devină observatorul și, într-un fel, căpitanul corabiei naufragiate. Ei pătimesc , asemeni lui Parsifal, pentru izbăvirea noastră intelectuală și spirituală.
În fine, îmi permit libertatea de a numi mitul lui Parsifal, dacă nu un mit fundamental al omenirii, atunci un mit-oglindă al acesteia. Veșnicul contemporan, privind în urmă, își vede reflectat în ea prezentul și viitorul, tragedia și comedia existenței umane. Mircea Eliade aduce o interpretare originală, modernistă și necesară. Pentru el, Parsifal este metafora eternei căutări și epopeea întrebărilor. Oamenii care nu uită să întrebe , intelectualii, capătă o înaltă valoare prin prisma acestei viziuni. Fiecare națiune , sau, pentru a evita comparațiile, întreaga umanitate necesită un flux permanent de astfel de variabile care comportă, totuși, o esență statică : căutarea.
http://clubulcititorilor.wordpress.com/2011/03/22/mitul-lui-parsifal-sau-metafora-cautarii/
