Batea la poarta cerului o raza
de Vasile VOICULESCU
Batea la poarta cerului o raza,
Batea sfios si-ncet ca o straina
Tarziu, un inger a deschis sa vaza
Si-a stat, uimit de palida lumina.
 
Era o biata raza scaparata
Dintr-un adanc de minte omeneasca,
Ce strabatuse calea-nfricosata
De la pamant la granita cereasca
 
Parea atat de trista si umila,
Dar totusi credincioasa si curata,
Ca ingerul a tresarit de mila
Si-a prins-o bland de mana tremurata.
 
Apoi, grabit a luat-o-n cer la dansul
Si-a dus-o-n sfanta ingerilor hora;
I-a podidit pe toti, privind-o, plansul
Si-au strans-o-n brate toti ca pe o sora!
 
Ea le-a zambit, stergandu-le plansoarea
Si s-a rugat apoi de ei fierbinte
S-o-nfatiseze bunului Parinte
Ca sa primeasca binecuvantarea;
 
“Stapane vesnic, datator de viata,
Din ce-ntunerec ma-naltai la Tine.
Din ce prapastii crancene de gheata,
Din ce vartej de patimi si ruine!
 
Cat am luptat cu oarba ratacire,
Cu nebunia surda si pacatul
Dar n-am putut sa saman o sclipire
In largul noptii stapanind de-a latul.
 
Si-n van am ars un creier, neindurata,
Ca pe-o festila, fara de crutare,
Invinsa, goala, stinsa, spulberata
Doar in surghiun gasesc acum scapare.
 
Sa pot s-ajung la cerurile albastre,
Ca dintr-o grea catusa ce ma strange
Am strabatut prin veacuri de dezastre
Si-apoi trecui oceane-ntregi de sange!”
 
Cum sta smerita in fata stralucirii,
Silita ochii sarbezi sa si-i plece
Sarmana raza – far al omenirii,
Parea o umbra lanceda si rece.
 
“Tu vii aicea singura si-nvinsa?
Grai cel vesnic nevazutul Tata
Tu fugi de teama de a nu fii stinsa?
Dar cand s-a stins lumin-adevarata?!
 
De te-am trimis in lumile-nvrajbite
Nu te-am chemat cu pumnii stransi si goi:
Ca pe-un manunchi de raze impletite
Eu te-asteptam s-aduci pe toti la noi!
 
Dintr-un biet sambur nabusit in fasa,
Din scapararea unei minti senine
Sa fii crescut o mare uriasa,
Sa porti pamantul insusi pan la Mine!
 
Plangand stinghera si tremuratoare,
C-ai fost infranta vii sa-mi dai de stire?
Nu te primesc saraca si datoare!
Cui ai lasat bogata mostenire?!”
 
Mergand apoi spre raza-mbarbatata
I-a sarutat obrajii amandoi:
“Copila mea, fii binecuvantata,
Ia-ti deci puteri si-ntoarce-te-napoi!
 
Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina
Sa-l paraseasca ostile ceresti,
Tu sa ramai, ca tu esti doar lumina
Si nu traiesti decat cand stralucesti!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s